Recent, Culoarea deprimantă a mierii a mai primit două recenzii, scrise de Radu Andriescu și Romulus Bucur, pentru care mă bucur mult, mai ales că sunt pozitive. Le puteți citi aici. (click pe titlul publicației pentru materialul original, format PDF)

Radu Andriescu, memoria unui nud coborând scara
Expres cultural nr.15, martie 2018

Scriu aici cu plăcere câteva rânduri despre cartea de poezie a Simonei Nastac, curator independent care levitează între Londra (oraș de reședință, de un număr de ani), București, unde este mereu implicată în proiecte artistice și Suceava, orașul în care și-a petrecut o bună bucată de viață. Uneori, însă, ea ajunge și în Iași, așa cum s-a întâmplat săptămâna trecută, când Zidul de hârtie, proiectul literar creat de Florin Dan Prodan, a organizat la Meru (un hub cultural din ce în ce mai important, în Iași) lansarea volumului de poezie Culoarea deprimantă a mierii. Volumul Simonei Nastac a câștigat premiul „Regele dimineții”, în cadrul concursului de debut în poezie Alexandru Mușina, anul trecut, și a fost publicat de editura Tracus Arte.

Placheta se deschide cu un poem scris „pentru van Gogh”, care alunecă, pieziș, de la o imagine pe care aș fi tentat să o numesc conceptual-erotică (în ochii ei pieziși / combustia scurtă a sfârșitului / precis – următorul orgasm”, spre părinți și plante păroase din țările calde, „năhutii” ca și susanul din aceleași versuri. Drifturile imagistice ale Simonei Nastac (tehnica trecerilor bruște și uimitoare de la o imagine la alta este prezentă în aproape fiecare text al cărții) ne aduc la o ultimă imagine și la o concluzie care trebuie luată cu ceva sare și piper: „până și Blue Velvet / avea sens” (trimitere la filmul lui David Lynch).

Cumva, cartea își încheie circuitul în penultimul text, pentru că ultimul („patimile lui zero”) marchează doar momentul în care comunicarea se întrerupe, fiind bruiată de erorile care se adună, inevitabil, cum se întâmplă și în orice sistem informatic: „iți biți / cuvinte care / erori fatale / cu / biți subiți / epuizați”. Momentul în care apare un „glitch”, ar spune probabil Vlad Moldovan.

Revenind însă la penultimul text: dacă volumul se deschide cu o trimitere la van Gogh, el este închis de Marcel Duchamp, cel mai important artist DADA, care a reușit să-i sperie până și pe anarhiștii de la Societatea Artiștilor Independeți în 1917, la „Prima Expoziție Anuală” a acestora, din New York. Simona Nastac face însă doar o trimitere oblică, discretă, la o lucrare extrem de cunoscută a artistului franco-american (dar nu atât de explozivă ca „Fântâna” propusă pentru expoziția artiștilor independenți), „Nud coborând scara”, titlu reinterpretat, în volum: „memoria unui nud coborând scara”. Textul în sine – un autoportret: „la 10, Katarina Witt. / la 13, stewardesă. / la 16, avocat. / la 19, măicuță. / la 22, cartograf. / la 25, artistă. / la 28, jurnalist. de investigație. / la 31, psiholog. / la 33, nevastă. / avea o aluniță pe coapsa stângă, dar șarmul ei gesta / în ochii miopi, cu gene scurte, din care două / albe, simetrice, la colțuri, semn că universul era încă / în expansiune”.

Este însă de notat felul cum se raportează autoarea însăși la trimiterile spre pictură. În interviul acordat în prima lună a acestui an Andrei Rotaru, pentru bookaholic.ro, Simona Nastac spune: „Referințele la pictori și picturi sunt, cu puține excepții, obscure, chiar și pentru cei care ar fi studiat istoria artei, întrucât transpar oblic, indirect, le-aș numi mai curând surse.” Ea dă două exemple: „o rană poate / a cincea” din poemul „educație”. Este rana de suliță din coasta lui Hristos, vizibilă în toare reprezentările picturale ale „Răstignirii”, singularizată însă în scena „Necredința lui Toma”, imaginată foarte realist de Caravaggio și, mai abstract, de Anish Kapoor, sub forma unui semn grafic cu pigment roșu pe un perete alb. Apoi, versul „incizie-n piezișul pânzei”, din poemul „eclipsă”, este o aluzie la seria de lucrări Concetto spaziale de Lucio Fontana, pânze monocrome cu o singură tăietură oblică în centru, în adâncul căreia se deschide, negru, profund, vidul.” Dar autoarei nu-i place să-și explice textele, cum spunea și la lansarea de la Meru. Cititorul e nevoit să navigheze singur prin țesătura de trimiteri culturale, pricepând cât e capabil să priceapă. Uneori, pricepând greșit. Într-o discuție despre structura foarte atent construită a cărții, am întrebat dacă titlul „38”, de la pagina 38 (singurul loc din volum în care titlul și numărul paginii sunt plasate în oglindă) se referă la vârsta autoarei. Un calcul aproximativ, cu o matematică îndoielnică, îmi sugera că ar fi o posibilitate. Simona mi-a explicat că este vorba, de fapt, de un coeficient care marchează punctul din care cianura ingerată devine letală. Dacă am înțeles eu bine. În textul Simonei Nastac, care merită citat aici, cum ar merita citate integral foarte multe dintre poemele plachetei, este spart un sâmbure de caisă. Iar sâmburii de caisă conțin amigdalină, care se transformă în cianură, în momentul în care sunt consumaţi. „la sfârșit, mi-ai întins o caisă / originară din Azia, după Plinius / o mie de ani mai târziu / i-am spart sâmburele cu o piatră / fără istorie, în scara blocului. / cuvintele s-au înclinat, arbitrar, / către stânga / o mie de ani mai târziu, florile / încă apar înaintea / frunzelor, singurul gest / într-un oraș / extinct.”

Am încercat să prind aici doar câteva aspecte care au fost poate mai puțin discutate în alte recenzii la Culoarea deprimantă a mierii (Caius Dobrescu, Adina Dinițoiu, Bogdan Ghiu). E un volum care trebuie citit cu mare atenție dar, mai presus de orice, cu plăcere.

Romulus Bucur, Moștenirea lui Mușina
Arca
 1-2-3/2018

La Simona Nastac construcţia poemului se bazează pe notaţii scurte, aparent disparate, pe titluri semnificative, în bună osmoză cu poemele şi, în general, pe un mix de realităţi (şi concepte şi cuvinte): „eşti palid, spuse ea cu voce uşoară,/ reziduu melifluu./ noaptea nu-i singurul test, nu-ţi fie teamă/ de trafic, imanenţă, utopism./ uite, cafeaua-i mai neagră ca eul/ filosofiei numite/ solipsism./ dar unde-i raţiunea zilei de mâine/ în logica timpului liniar?/ zahărul brun? geometria-i contaminantă?/ vieţile noastre-s futile/ dacă nu-ţi place cuvântul precar./ hm. o sumă de contradicţii./ abstrase din locuirea la bloc/ între pereţi subţiri”.

Avem, la nivelul conţinutului, precizia detaliului, şi, la cel al expresiei, exactitatea notaţiei; tăietura arbitrară a poemului construieşte o nouă sintaxă a realităţii. Totul folosind vocabularul şi conceptele unei persoane tinere, instruite, pe care conformismul n-o dă afară din casă. Ancorată şi în acelaşi timp captivă în realitatea noastră globalizată şi, mai ales, post-, cum se vede din acest derizoriu-ironic autoportret: „femeie remarcabilă, cu propulsie nucleară,/ instituţie eminentă, planific, bugetez, am idei./ realmente, realimentez./ nu fac firimituri în pat, scriu rapoarte, apă fără gaz, organizez./ cereale versus divergenţi vernaculari./ nu ridic vocea, ever, pun numai întrebări minore cum/ ar fi şi n-aş vrea să. adresele celorlalţi la Bcc./ animalele mă iubesc, peştişori, bebeluşi, batracieni. presa mă ignoră/ next time I’ll try naked nu recunosc nimic. viaţa e/ precară/ plină de promisiuni”.

Expresie a unei amărăciuni a locului (de origine) – nu contează nici vechimea şi nici durata ei, nici ontogenia, nici filogenia: „scoici bivalve, hidre, arici de mare,/ aşchii de silex, fărâme de granit./ un melc întreabă nu vrei să-ţi ghicesc frumoaso/ ba da zi-mi/ câtă sare-i în mare, cine suntem, încotro ne-ndreptăm./ ţară mică, de provincie,/ cu densitatea 5.513 g/cm 3 / turbine eoliene şi specii nevii/ biserici/ între blocuri/ blocuri între fabrici şi fabrici/ între cimitire, unde verbul/ a canaliza miroase în/ egală măsură/ a resturi umane şi/ succes”.

Uman sau postuman, modern sau postmodern, nu mai contează, sîntem damnaţi, o reluare a oamenilor găunoşi eliotieni: „îndeajuns accelerată/ materia poate deveni om/ de unică folosinţă// omul recent/ fără însuşiri/ din care a fost extras răul/ barbarii/ comunitatea absentă// condiţii de posibilitate/ mutaţii rizomatice într-un timp/ fără timpi morţi”.

Sau, amestecînd/ remixînd globalul cu localul, urbanul cu ruralul, condamnaţi la o eternă tranziţie: „mergeam la nuntă/ un pui congelat într-o mână/ dresuri fine şi zarzavat în alta/ locul faptei: straturi intermediare/ de jmalţ şi vopsea./ mi-am tras ciorapii nuzi/ încălţările din catifea/ am început să jumulesc puiul/ leuşteanul/ şi altele folositoare/ minţii./ tocurile se lipeau de linoleum/ ciorapii s-au deşirat/ mireasa striga să fie supa gata/ până vin nuntaşii/ da’ de ce te măriţi/ plec la Obor după dresuri noi/ mai daţi-mi trei inimi şi-o pupilă/ dreptunghiulară/ o vulpe urbană mă privea prin fereastră”.

21 aprilie 2018

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *