Cu o reușită calibrare a tensiunii dintre imagini și fraze, poemele cu care debutează Simona Nastac în Culoarea deprimantă a mierii lasă impresia că au o mitologie proprie matură, deja formată. Jargonul lor extrem de actual dezvăluie un tablou clinic al contemporaneității, puternic racordat la rețeaua realului, pe care îl distilează cu multă luciditate.

Aș zice chiar că perspectiva caustică și cinică pe care o configurează miza aceasta sociologică a poemelor, care nu lasă loc de compromisuri și prin care acestea semantizează cotidianul sub forma unor ideologii sensibile la derapajele actuale – sociale, de tip mass-media, ori culturale, în general etc. – e ceea ce individualizează acest proiect poetic. Câteva episoade cu accente politice confirmă intuițiile fine ale poetei: „țară mică, de provincie,/ cu densitatea 5.513 g/cm³/ turbine eoliene și specii nevii// biserici// între blocuri/ blocuri între fabrici și fabrici/ între cimitire, unde verbul/ a canaliza miroase în/ egală măsură/ a resturi umane și/ succes”, oul-fosilă vs. „salt de paradigmă/ subzistența-i un vers/ alienarea o țară/ (din lumea a doua)/ aici timpul moare/ stratificat:// privirea vecinilor, goală/ verdele ierbii gazdă/ betonului confrat// factura de gaz/ și lapte matern/ specii emergente/ prezentul nevrotic.// absent.”, carnea lumii sensibile. Predispoziția rațională și tratamentul aseptic al versurilor nu merg, însă, doar în direcția abstractizării stării lucrurilor și a consemnării fisurilor postumane pe care poemele încearcă să le recompună, ci și înspre câteva secvențe personale, care nu afișează nimic din fragilitatea convulsiei, ci o redirecționează prin dezamorsare.

Eliberat de rigorile confesiunii efective, deci, discursul își reliefează plasma dramatică tocmai prin exercițiul epurării și al tăieturii precise a conceptelor: „femeie remarcabilă, cu propulsie nucleară,/ instituție eminentă, planific, bugetez, am idei./ realmente. realimentez./ nu fac firimituri în pat, scriu rapoarte, apă fără gaz, organizez./ cereale versus divergenți vernaculari./ nu ridic vocea, ever, pun numai întrebări minore cum/ ar fi și n-aș vrea să. adresele celorlalți la BCC./ animalele mă iubesc, peștișori, bebeluși, batracieni./ presa mă ignoră/ next time I’ll try naked nu recunosc nimic. viața e/ precară/ plină de promisiuni”, umbre pe calcanul de vizavi. Conturul acesta atent calibrat al versurilor Simonei Nastac, foarte vizual uneori („incizie-n piezișul pânzei/ soare negru/ câmpuri de petrol”, eclipsă) e o formă de inteligență poetică. Viziunea pe care el o concretizează – coerentă și sinceră.

Andreea Pop, Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 42-43. Articolul integral poate fi citit aici.