Installation views “Serge Spitzer. A forty year perspective”, 2012, Faggionato, London. Copyright The Artist’s Estate. Courtesy Faggionato, London
Serge Spitzer: echilibru precar, ar putea fi artă
publicat în revista Arta
L-am cunoscut pe Serge Spitzer în 2006 în București, când împreună cu doi curatori chinezi am descins pentru cină la singurul restaurant cu specific pescăresc din capitală, la vremea respectivă. După trei ani, ne-am regăsit la un vernisaj la Tate Modern. N-am avut șansa să colaborăm și nici să-i văd expozițiile, cu o singură excepție: A Forty Year Perspective, în octombrie 2012, deschisă la Galeria Faggionato din Londra, la o săptămână după moartea sa la New York.
Artistul era o personalitate fascinantă, întotdeauna curios și entuziast, de o forță creativă expansivă, în ciuda leucemiei cu care se lupta de zece ani. Mai important, însă, Spitzer a fost unul dintre pionierii artei site-specific şi post-minimaliste, și unul dintre cei mai semnificativi artiști ai generației sale, care reclamă un portret mult mai complex decât cel schițat aici.
Născut în 1951 la București, artistul s-a stabilit în 1980 la New York. Încă din anii ‘70, Spitzer lucra cu instalații efemere de mari dimensiuni sau cu sculpturi permanente gândite pentru spații publice. Într-un interviu din 1995, artistul spunea: “Dacă nu simt o complicitate cu spațiul, nu pot lucra.” Într-adevăr, ca în mai toată practica site-specific și instalaționistă, dimensiunile sociale, funcționale și psihologice ale spațiului sunt la fel de relevante ca cele fizice. Spitzer recontextualizează obiecte şi materiale saturate de conţinuturi mundane – metal industrial, sticlă reciclată, lemn, textile, hârtie – dizlocându-le din spaţiile specifice şi destabilizându-le sensul. Lucrările sale adresează, în principal, stereotipiile percepţiei umane la scara individului, şi ale cunoaşterii istorice și sociale la nivelul sistemelor universale. Exprimându-se, totodată, împotriva formei geometrice închise favorizate de minimaliştii americani, el optează pentru deschiderea către procesele psihice şi fizice implicite în creaţia şi receptarea obiectului de artă, preocupare regăsibilă în toată practica sa.
“Încerc să evadez din circuitul vizual și mental comun. Vreau să-i provoc pe oameni să reflecte asupra lucrurilor într-un mod în care nu s-au gândit înainte, să participe mai activ. Nu le arăt ceva așteptând ca ei să răspundă ‘Aceasta este artă’. Le arăt ceva, iar ei pot să gândească că nu este artă, ci doar cotidian obișnuit, și chiar asta mă interesează – viața reală.”
Acest echilibru precar între ceea ce știm și ceea ce percepem este recurent în arta lui Spitzer, care a abandonat ideea unui singur adevăr comprehensiv al realităţii în favoarea incertitudinii şi a punctelor de vedere multiple. Descris de Harald Szeemann ca “un maestru al noului limbaj sculptural, care ne destabilizează constant habitudinile perceptive”, artistul a creat istorie prin instalaţiile sale cu mingi de tenis de la Münster (Reality Models, 1995) şi Aldrich (Still Life, 2008), cu mii de pahare la Bienala de la Veneţia (Don’t Hold Your Breath, 1999), cu 700 de metri de tuburi flexibile din plastic la Palais de Tokyo (Re/Search:Bread and Butter with the ever present Question of How to define the difference between a Baguette and a Croissant (II), 2010) sau cu proiectul Quiver, Rustle, Tremble, Stir în colaborare cu Ai Wei Wei la Frankfurt (2006) – doar câteva exemple de oscilare permanentă între ordine şi haos, de exploatare a ambiguităţii spaţiale şi a posibilităţilor nelimitate de comunicare şi reconfigurare a structurilor realului.
