Arhivez aici ce s-a scris până acum despre Culoarea deprimantă a mierii (Tracus Arte, 2017), câteva voci critice la obiect, care mă încurajează să perseverez.  Cu gratitudine pentru atenția lor absolută, “cea mai rară formă a generozității”, cum scria Simone Weil în Gravity and Grace. Între timp, volumul a fost nominalizat la Premiul Național de Poezie “George Bacovia” 2018 pentru debut și cam atât. Până acum.

“Nu sîntem vii decît în fracțiuni, în doze minuscule, în intervale de timp corpusculare, în cuante. În „frumosul granular”. Uneori acesta poate fi o percepție senzorială; alteori, o secțiune întîmplătoare printr-un mesaj din mass-media; alteori, coliziunea – violentă sau senzuală, sau violent-senzuală, sau senzual-violentă – cu un concept-iceberg purtat de curenții „gândirii contemporane”; alteori, o amintire, aparent neutră, ciudat decupată; alteori, evidența electrizantă a conflictului dintre interesele sociale, dintre formele agregate, corporate și cele pur individuale de existență, sau dintre pasiunile propriului suflet; alteori, o senzație de déja-vu sau o altă formă seculară de a semnaliza pragul (mereu, numai pragul) revelației. Însă, întotdeauna, fracțiuni. Fracțiuni de fulgurații. Ca să cităm exact: „biți subiți”. Conștiința de sine semănînd cu un program ce localizează cu infinitezimală precizie momentele și locurile pulsatile, de intensitate, de „realism neurotic”, fără a reuși să găsească, însă, regula sau regularitatea cu care se produc aceste fenomene, mai volatile decît perseidele.

Tiparul, să fim bine înțeleși, nu este ratat din lipsa empatiei sau a puterii de înțelegere. Dimpotrivă, tocmai exacerbarea acestora generează o imagine de ansamblu atît de complexă și dispersată, încît nici nu mai poate fi rezonabil numită „imagine de ansamblu”. Ci datorită onestității. Onestitatea fundamentală este aceea care o împiedică pe poetă să aranjeze lucrurile, să le ajusteze abil, creînd iluzia că sînt traversate subtil de vibrații și fluxuri cosm(et)ice, că totul se leagă de tot, de Marele Tot, în plenitudine și beatitudine. Onestitatea (în primul rînd, cu sine) este valoarea cardinală a acestor poeme. Iată de ce incongruența însăși, reavănă, macră, devine mai suportabilă, mai puțin deprimantă, decât orice auto-îmbălsămare în „miere”…

Și totuși, aceasta nu o face pe Simona Nastac să renunțe la căutarea conjuncțiilor dintre probele de viață pe care le prelevează, sugerîndu-ne că umanitatea noastră poate fi recuperată și în îmbinările providențiale dintr-un ocean de piese de puzzle.”

Caius Dobrescu

“Simona Nastac scrie o poezie aflată, în mod discret, între notaţia personal-cotidiană şi notaţia abstract-teoretică; poemele ei se asumă, cel mai adesea, ca poeme ale subiectivităţii (feminine), la persoana I, dar păstrează, de cele mai multe ori, şi o anumită distanţă (auto)ironică, aşa încât vocea poetică se expune doar pe jumătate şi uzează adesea de ironie. Avem de-a face cu o poezie a realităţii urbane postmoderne, sincopate, fragmentare şi compozite, alcătuită din reziduuri culturale şi teoretice, laolaltă cu decupaje din scena cotidiană, traversate – acestea din urmă – de firele subtile ale deziluziilor, ale dezamăgirilor existenţiale: „femeie remarcabilă, cu propulsie nucleară,/ instituție eminentă, planific, bugetez, am idei./ realmente. realimentez./ nu fac firimituri în pat, scriu rapoarte, apă fără gaz, organizez./ cereale versus divergenți vernaculari./ nu ridic vocea, ever, pun numai întrebari minore cum/ ar fi și n-aș vrea să. adresele celorlalți la Bcc./ animalele mă iubesc, peștișori, bebeluși, batracieni. presa mă ignoră/ next time I’ll try naked nu recunosc nimic. viața e/ precară/ plină de promisiuni” (umbre pe calcanul de vizavi). Altfel spus, un „prezent nevrotic” şi „absent” (cum spune poeta însăşi), de metropolă impasibilă, a cărui lipsă de substanţă, înlocuită de simulacre, e redată din perspectiva acestei subiectivităţi feminine ce-şi ascunde fragilitatea sub măştile ironiei şi citatului cultural.”

Adina Diniţoiu

“Scrie scurt, precis, serios. Nu se joacă, nu se alintă, dar nici nu dramatizează. Operează, face loc: acceptă, preia, “citează” realitatea, pe bucăţi şi fîşii, pentru a se putea nu atît delimita sau a putea să critice, cît pentru a vedea dacă acolo, mărunt, imediat, aplicat – lipit, dar distinct -, în margine (pe/cu), se poate trăi. Testează în mic, la scara vieţii de zi cu zi, masivităţile epocii. Aparent, ceea ce se cheamă (se chema) poezie “de notaţie” şi chiar “intimism”, de fapt poezie operaţională, de lucru, feminină prin dimensiuni şi hărnicie, lucrare continuă de re-creare a unor spaţii de viaţă în raport cu materialităţile simbolice sociale (limbaje, convenţii). Nu neagă, ci negociază. Nu critică, ci creează, cu mare instinct realist. Direcţie (poate) de ultimă oră în poezia românească, cu efecte de răcire prin lexic meta-(“ştiinţific”: răspunde tehnoştiinţei în  limbajul acesteia). De lăudat, tactic-stilistic, “nominalismul”, “notaţia”, ne-frazarea (doar pe alocuri, punctat, memorabil), care are marele dar profilactic de a de-retoriza, deci de a de-discursiviza, de a de-patetiza, de a feri deci preventiv poezia de tentaţiile şi capcanele (şi ele actuale) de a “povesti” narativ-moralizator.”

Bogdan Ghiu

27 decembrie 2017